Trazitie Kazachstan - Kirgistan – Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Cristina, Mihai, Raluca

Perioada 02.08.2012

Ne-am tot uitat aseară pe internet pentru a alege soluția ce-a mai bună de a ajunge în Kirgistan. Magy ne-a spus că ei au trecut granița la un moment dat mergând cu taxiul spre Bishkek (capitala Kirgistanului și locul unde vrem să ajungem noi). Ni se pare foarte ciudat să abordăm soluția aceasta. Sunt 290km pe care Magy ne spune să-i facem cu taxiul. E ca și cum ai merge aprox de la Cluj la Budapesta cu taxiul. 
 

În urma discuțiilor cu persoanele care stau la aceeași pensiune ca și noi ne dăm seama că este totuși soluția cea mai bună. Mijloacele de transport în conum nu sunt deloc bine dezvoltate la ei, am face probabil o bună parte din zi închiși într-un autocar vechi și înghesiut plus ar trebui să ajungem la autogara.

                                                                                              Autogara din Almata

Ne trezim destul de târziu, în jur de 9 și nu mai știm pe ce să punem mâna să plecăm. Ne întâmpină Magy, cu care stabilim o întâlnire pentru data de 6, când de întoarcem în Almati. Avem bagaj mic, am lăsat tot ce am considerat că ne putem lipsi, la agenție în ziua precedentă. Trebuie să fim mobili, să ne mișcăm lejer, așa că bagajul trebuie să fie mic. Iau doar sac de dormit, folie de supraviețuire, oală, cap de primus, aparatele foto, laptopul (care nu mă îndur să-l las la agenție – avem toată documentația despre țări pe el + internet, dacă găsim locații potrivite), ceva de mâncare, un polar, două tricouri, o pereche de pantaloni și necesaire. Rezulta un bagaj compact cu care trebuie să supraviețuiesc o săptămână :D.

                                                                            Indicator spre Bishkek-destinatia noastra

Suntem sfătuiți să luăm taxiul chiar din drumul principal (pe o strada din oraș). Ne postam deci la stop (fără ceva pancardă, ca să vă dați seama) și așteptăm. Încep să oprească mașini (obișnuite - nu exostă taxiuri la propriu, ci doar localnici dispuși să te ducă cu mașina) și să ne întrebe de sănătate. Aceeași localnici binevoitori de la pensiune de spun niște prețuri (foarte mici) cu care am putea ajunge în capitala dorită – 3000 tenge. Majoritatea care opresc ne iau în râs și își văd de drum.

Oprim o domnișoară, care presupunem noi că ar ști engleză și o întrebăm cu cât crede ea că am ajunge la Bishkek. Ne zice în jur de 6000 tenge. Nu e de mirare că unul dintre cei care au oprit ne-a râs în față :D. Bunnnn. Tanti pare dispusă să ne ajute, așa că își intră repede în rol, oprește o mașină și negociază să ne ducă până la autogara de unde am putea lua o mașină cu 6000 tenge pentru Bishkek. Mai plătim 1000 tenge pentru taxiul până în autogară, pe domnișoara o lăsăm în drumul ei și ne trezim cu bagajele în brațe peste drum de autogară.

                                                                            Soferul nostru care ne-a abandonat in vamă

Abordăm o serie de pirați, dintre care unul din ei are tupeul să ne ceară 700 dolari pentru drum, dar noi ținem de prețul dat de tanti și bine am făcut. Găsim un băiat care pare de treabă și negociem 6000 de tenge să ne ducă la Bishkek (toate astea să vă imaginați se petrec fără ca partea opusă să știe engleză, sau noi rusă limba uzitată peste tot), ci prin semne și scris sume pe carnețelul Ralucăi.

Băiatul deci acceptă să ne treacă granița și să ne ducă în capitală. Mai ia doi oameni pe lângă noi stop și-i dă drumul. Ieșim din Almata și dăm de câmpie. Cât vezi cu ochii doar câmpie....uscată, galbenă. Pfffffff, cred că e greu de trăit aici. Nu m-aș putea vedea. Mai un deal, mai o fermă. Se pare că e final de sezon agricol, o grămadă de combine care seceră grâul le intersectăm pe drum.

Într-un final, după vreo 200 km și mult privit pe fereastră, parcă mai apare câte o denivelare pe drum. Trecem prin două filtre auto, șoferul nostru încetinește, merge cu vreo 30 km/oră și am trecut fără să ne oprească. Șofatul ....aici ... o altă poveste. Fiecare merge pe banda care îi convine, pe contrasens, prin orașe se trece pe roșu, parcă ar fi o junglă auto.

Într-un final ajungem la graniță, șoferul nostru ne face semn să coborâm, să ne luăm bagajele și ne zice că la 14,30 adică peste o oră ne vedem dincolo de frontieră. Ne luăm cam sceptici bagajele, nu suntem siguri că-l vom mai vedea, dar nu avem de ales. Încercăm să-l vedem intrând în rând cu mașina (se pare că fiecare șofer trebuie să treacă granița singur, fără pasageri). Nu avem de ales așa că întrăm în incinta, într-o clădire. 

 

                                                                     Punctul de frontieră dintre Kazachstan și Kirgistan

Vedem mai multe rânduri, un om al armatei (care îi găsești pe post de orice în țările astea) ne îndrumă către un rând. Stăm, toate lumea se înghesuie (ca să nu zic ca animalele), Mihai ajunge la ghișeu și îi trântește într-o rusă nepoliticoasă că nu stăm la ghișeul care trebuie. Ne arată un altul, așa că ne mutăm totți trei din nou. Stăm cuminți la al doilea ghișeu pentru ca o tanti blondă să ne zică aceeași poveste pe un ton intrigat. Răbdarea noastră cam ajunge la limite. Cei din spate continuă să pună presiune pe noi de fiecare dată când aud că nu stăm la coada care trebuie și se împing în stil mare. Ne mutăm a treia oară. Aici parcă e cel mai rău. Stăm trei persoane în paralel (unde ar trebui să stea câte una) și din spate te împing foarte tare încât abia îți ții echilibrul.

                                                                                                   cimitir din Kazachstan

Suntem încurajați de un rus care vorbește engleză și ne spune că și el a fost trimis la această coadă. Raluca are în față o „domnișoară” care într-una îi bagă părul în gură, cei din jurul nostru cred că au și uitat cum e să faci duș, așa că pot să spun cu mâna pe suflet că nu e cea mai organizată vamă în care am fost în viața mea. Într-un final ajung și eu la ghișeu, domnul se uita la pașaportul meu cu foarte multă insistență și îmi spune că nu am viză de Kirgistan, deci nu pot să trec. Eroarea apare din faptul că viza ne-a fost dată de Ambasada Kazachstanbului, deci nu arată ca o viză normală de Kirgistan. Se uită și colega lui, se uită și un alt coleg.

Parcă mă simt în România când trei funcționari se uită toți la același lucru, nu-l înțeleg și dau toți din cap cu multă „înțelepciune”. Într-un final hotărăște să meargă la ceva superior de unde primim blagoslovirea de a intra în Kirgistan. La Raluca și Mihai merge mai repede, nu se mai repetă tot circul, așa că în cele din urmă ne regăsim cu toții în Kirgistan. Bun, ieșim din clădire alături de alți oameni, fiecare cu băgăjelul lui, cu cățel, cu purcel și ne vedem nevoiți să intrăm într-o altă clădire, de data aceasta pe cealaltă parte a graniței, ce ține de Kirgistan. Aici merge mult mai repede (bineînțeles cu înghesuiala fără de care oamenii aceștia nu cred că se simt bine), primim ștampila de intrare în țară și iată-ne trei români proaspăt intrați în Kirgistan.

Primul gând, să ne căutăm șoferul. Am ratat întâlnirea ce-i adevărat, e ora 15. Ia-l de unde nu-i. Mihai aruncă o privire prin parcările din jur, dar nici urmă de el. Hotărâm să ne resemnăm că nu-l vom mai găsi. Ne dăm seama că nici măcar nu avem bani, monede kirgize (sum) și sperăm să găsim un mijloc de transport pe care să-l plătim cu tenge. Mihai ne arată că a primit 60 de sum, rest de plăcintă, cu care cineva i-a spus că putem ajunge la Bishkek. Aratăm unor mașini moneda de 20 de sum și zicem că mergem la Bishkek dar se repetă figura din Almati – mai mulți ne râd în față :D. Ne dăm seama că ceva nu este bine, ne aducem aminte că în carte 1 Eu = 50 sum așa că, cu un pic de matematică ne dăm seama de eroarea produsă :D.

                                                                                    Moneda autohtonă din kirgistan - sum

Raluca ia inițiativă, merge să caute un taxi, cel mai ieftin, găsit cu un pic de ajutor din partea unei doamne care vorbea engleză 1200 tenge. Nu e ieftin, dar nu mai suportăm să stăm în granița asta. Domnul pare să fie de treabă ( așa părea și vechiul taximetrist :D), dar ne duce până în centru fără evenimente. Mihai e contrariat de faptul că toată lumea încearcă să ne tragă pe sfoară. Eu sunt mai calmă, bănuiam că așa va fi, se întâmplă de obicei înțările unde nu poți comunica cu populația autohtonă. E riscul de a veni turist într-o locație mai exotică.

În cele din urmă ajungem în centru în Bishkek. Nu știu de ce dar parcă dintr-o dată mi se face dor de Almati. Ne dăm seama că nu am mâncat nimic azi, așa că intră într-un magazin. Schimbăm prima dată niște bani, 25 Eu, eu și Raluca. Cursul e 1Eu = 57.3 sum. La magazin prețurile ni se par mult mai acceptabile decât în Almati, ne cumpărăm de mâncare și ne postăm în parc. Bem o cafea apoi, suntem destul de obosiți, am avut o zi plină așa că ne bate gândul să o tăiem azi spre Ala – Archa Canyon, obiectivul nostru de lângă Bishkek, măcar așa nu va mai trebuie să plătim cazare în noaptea aceasta în oraș. Suntem destul de dezorientați, din nou trebuie să găsim taxi, din nou țigănie cu prețul, cu negocierea, cu trasul pe sfoară.

                                                                                                                     Bishkek

Raluca găsește un francez, mai mult din greșeală, care vorbește rusă și ne negociază un taxi până în zona turistică cu 1200 sum. Nu e puțin, dar dacă am rămâne în oraș sigur am cheltui pe cazare destul de mult (asta dacă nu am adopta planul cu dormitul în parc :D). Plecăm până la urmă. Sunt în jur de 30 km. Ajungem pe înserate/. Taximetristul e destul de în regulă, ne lasă lângă un hotel.

                                                                                                                          Bishkek

Plătim însă înainte intrarea în parcul natural (știam de taxă din carte), dăm 380 sum și primim chitanță pe 260 :D. Pe Mihai îl scoate din sărite tot trasul acesta pe sfoară. Nu-i de mirare cum merge economia. În drum spre canion am oprit la un magazin, am cerut chitanță pentru că nu eram în clar cu prețul obiectelor cumpărate dar mi s-a spus că nu este posibil (de fapt că e imposibil :D) să primesc chitanță. Și asta am pățit-o în multe locuri de-a lungul acestor zile.

                                                                  chioscul de la intrarea in parcul national Ala-Archa

O luăm pe drumul dincolo de bariera unde n-ai voie să treci cu mașini și ne bate gândul să dormim sub o masă, în caz că plouă, pe lângă folia de supraviețuire care o avem pe post de cort să ne ocrotească și masa. Raluca vine încântată, a găsit un brad ocrotitor, așa că nu mai stăm pe gânduri și punem folia la baza bradului și întindem sacii. Ne facem niște poze, ne pare tare haioasă situația și adorm ca un buștean. O întreb pe Raluca dar parcă mă gândesc că sunt și eu în aceeași situație – ce neam de neamul ei a ajuns până aici, în Kirgistan și doarme sub un brad :D. Îmi place tare mult situația în care ne află, te face să te simți liber, dezinhibat, să uiți de atâtea reguli impuse de societate, te face să te schimbi cred și să apreciezi lucrurile care contează. Picură, dar totuși nu-mi fac nici o problemă, mă simt în largul meu, mă simt liniștită.

                                                                                   cortul nostru pentru doua nopti
PS

îmi trece în gând acuma seara când scriu acest raport cât de norocoși suntem că trăim în România și numai când ajungi în locuri cum am ajuns noi azi și poți să faci comparație poți să-ți dai seam, de acest lucru. Sper ca voi care citiți aceste gânduri să mă credeți pe cuvânt și să apreciați un pic mai mult ce țară avem.

Ride to Almata – Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Cristina, Ilia, Magy, Mihai, Peter, Raluca

Perioada 31.07.2012

În urma discuțiilor de ieri seară suntem deciși să luăm azi drumul spre Almata (Almaty), fosta capitală a Kazachstanului. 

 

Din cauză că ascensiunea a mers mai repede decât ne-am așteptat (nu a fost nevoie să folosim zilele de rezervă pentru vreme bună) ne-au rămas în loc de trei zile pentru turism cultural, șase zile. Nu vrem să le irosim stând la Karkara, așa că ne decidem să mergem la Almata și apoi spre Kirgistan, mai ales că avem deja viza cumpărată și neutilizată până momentan.

Mă trezesc la 8 dimineața cu gândul să definitivez bagajul, avem o dimineață liniștită, nu știm ora exactă când va veni mașina după noi. Mai profităm de timpul rămas pentru a socializa cu prietenii noștri, ghizii, eu încerc să ajung la zi cu rapoartele (nu prea îmi iese :D)

După masa de prânz suntem îmbarcați în mașină și ne așteaptă un drum de aproapte 5 ore și 290 km până în oraș. Trecem pe lângă gardul de sârmă ghimpată ce reprezintă granița dintre Kazachstan și Kirgistan. D. Cazbek ne spune că în urma unor alternacații din ultimii ani regimul de trecere a frontierei s-a înăsprit și unele puncte de frontieră s-au închis. Așa s-a întâmplat și cu cel care îl foloseau ei din apropierea taberei. Acum sunt nevoiți să utilizeze un drum foarte degradat ce poate fi parcurs doar cu mașină de teren.

Profit să privesc peisajul, în drum, când am venit, mai mult am dormit, eram foarte obosiți. Încerc să descifrez țara aceasta care seamănă din atâtea puncte de vedere cu a noastră și cu multe altele care au fost afectate, distruse și mâncate ca și culturi de comunism. Urme care încă se văd, răni neînchise, foste clădiri colective, un mod de viață tradițional și autohton aproape șters de pe fața pământului. Mai vezi ici colo câte o iurtă cu câteva animale pricăjite. Peisajul însă fantastic, cel puțin până dai de civilizație.

Mi se pare că văd o națiune care încearcă să se regăsească, parcă ne văd pe noi. Poate totuși stăm mai bine decât ei, nivelul de viață este clar peste al lor (cel putin in zona rurala). Un contrast puternic între ceea ce văd acuma (pe drum) și ceea ce voi vedea în Almata. Pe cât de sărăcăcios este stilul de viață ce-l am în față pe atât opulența va ieși în evidență în oraș.

Suntem pe la 19,30 în oraș, ne lăsăm la agenție bagajele ce nu vrem să le luăm cu noi în Kirgistan. Ajungem și la pensiunea, dacă poți să-i zici așa, unde vom rămâne două nopți și mergem să schimbăm niște tenge, moneda lor națională (când am ajuns în țară am fost destul de neinspirați încât să avem la noi doar euro). Ne plimbăm un pic prin oraș, luăm niște fructe (n-am mai mâncat fructe pe săturate de două săptămâni!!!!). Orașul, cât am apucat să vedem acuma seara este destul de liniștit, curat, mâine avem dedicată ziua să ne plimbăm mai mult.

Cristina

Avenul Borțig - Zonă- Padiș

Participanți Adina, Cristina, George, Peter, Raluca, Tunde

Perioada: 19.08.2012

                                                                                             intrarea avenului Bortig

Azi vin din Oradea Peter, Raluca și Tunde. Vom intra în avenul Borțig Adina, Cristina, George, Raluca și Peter.

La ora 8,45 când noi ne întorceam de pe o parte pe alta în cort apar colegii noștri care ne dau deșteptarea. Parcă am mai dormi dar gândul că și azi vom face poze în peșteră parcă mă mobilizează. 

 

Luăm micul dejun, George face o cafea și ne punem să pregătim echipamentul. Evem două corzi la noi ce s-au potrivit perfect echipării, una de 70m și cealaltă de 40. Accesul la aven îl facem prin traseul care duce la balcoanele de la Cetăți și apoi se continuă cu punct galben, spre Avenul Borțig.

N-am mai fost pe acest traseu din anul 2004 parcă....au trecut ceva ani. Cetățile văzute de sus au rămas la fel de impresionante :D. La fel de mulți turiști ca și ieri întâlnim și azi pe traseu. Mă gândesc acum, în timp ce scriu prin câte am trecut de atunci (din 2004), câte experiențe am trăit și câți oameni am cunoscut. Muntele într-adevăr cred că îți poate schimba viața și cursul acesteia. 

 

Avenul ăsta mă impresioneză de fiecare dată. Un prim puț de intrare, vertical și la vedere ca un cilindru de aprox 55-60m diferență de nivel trebuie să-l coborâm. Raluca vrea să echipeze ea, apoi merge Adina, ea știe echiparea așa că eu mă sustrag de la munca aceasta ca să fac poze. Și nu pot să spun că mă simt vinovată :D.

Așteptăm să ajungă Raluca mai jos cu echiparea, pentru a nu petrece foarte mult timp pe blocul de gheață până să coborâm. Mă pun pe coardă cu coborâtorul, n-am mai făcut asta dinainte de a merge în expediție. Am salopeta pe mine, cască, TSA sunt speolog și mă simt bine :D. Depășeșsc succesiv fracționările puse pentru a evita frecările corzii și când sunt în apic și mă apropii de blocul de gheață care este pardoseala puțului coborât simt răcoarea care mă învăluie. Vine și George cu Peter.

Adina și Raluca fac schimb între ele cine echipează. Urmează un plan înclinat care este de fapt blocul de gheață pe care vom coborâ. O văd coborând și apoi făcând un balans spre stânga ei. Gheața e alunecoasă. Îmi aduc aminte când am fost aici la TSA 1, având monitor pe Radu Dumitru din București că ne-a sugerat să coborâm în genunchi în zonele mai înclinate, salopeta având o aderență mai mare decât cizmele și împiedicând astfel alunecarea.

Se face o fracționare de singura stalagmită în viață :D din traseul nostru. Adina o testează să vadă cât e de sănătoasă și face amarajul. Îmi dă liber și mă pregătesc să cobor. Încerc mai prin dreapta mea, dar pățesc același lucru ca și ea. Alunec și gheața mă duce prin stânga. Îi atenționez pe băieții care vin după mine să o ia direct pe traseul impus de gheață. Trec de fracționare, le dau liber la băieți și ajung la Adina.

Încerc să fac o inspecție rapidă la baza ghețarului, să-mi creez în minte cadrele, să fiu pregătită pe când coboară și ceilalți. Raluca mai aruncă un ochi pe unde poate după micro-pepi, cum le zice Adina gângăniilor pe care le studiază colega noastră. Primesc tot ajutorul de care am nevoie pentru poze și rămânem toți perplecși de frumusețea care o impune ghețarul. Mă intreb ce vechime are, se văd straturile formate în vremuri demult apuse când acesta se afla doar în prim stadiu de formare.

                                                                                                                                Strange world - Pe luna

Nu stăm foarte mult jos, ne ia frigul. Mănânc o ciocolată, chiar îmi prinde bine și o luăm în sus. George și Peter sunt înaintea mea, urc după ce îmi dau ei liber. O luăm iar pe genunchi în sus cât e planul înclinat mai abrupt, apoi merge pe picioare. La baza puțului aștept să primesc iar liber de la Peter și profit de faptul că fetele mi-au dat concediu în ce privește echiparea și pot să-mi văd liniștită de poze.

Avem spectatori la ieșire. Adina dezechipează, o aștept cu aparatul foto la mâna curentă. Pe traseul turistic nu ne grăbim, Raluca mai ia probe Adina și cu mine tot experimentăm noul aparat achiziționat. Suntem gemene de aparat :D. 

 

La refugiu stăm jumătate de oră să luăm masa și cafeaua :D, o sesiune de poze cu copilul lui Levi care noi am decretat că speolog se face și ne punem să facem echipamentul. Numărăm plăcuțele cu verigi, chingile, corda murdară o tragem prin perie. E ora aproape 19 când plecăm din Glăvoi. lăsăm în urmă o groază de oameni care probabil sunt în concediu și mai rămân. Lăsăm un weeknd reușit, în care nu ne-am stresat foarte tare, fără targeturi mărețe de atins.

M-am simțit tare bine în locuri și alături de niște oameni care îmi era tare dor.

Cristina

Vârtop - Glăvoi- Comemorare speologul Ovidiu Cuc - Peștera Cetățile Ponorului (fosil)

Dor de peșteră. Cam asta simțeam când m-am întors din expediție. Îmi era dor de acel miros specific care îl simți doar în mediul speologic.

Se anunță pe în weekend la Glăvoi, în urma unei inițiative mixte prin s-a dorit realizarea în memoria speologului Ovidiu Cuc un mic monument comemorativ. Hotărâm joi la club participarea din partea nostră, a clubului așa că mă organizez cu Adina pentru o tură pe weekend în zonă. Am vrea să facem și un pic de peștereală așa că ne decidem pentru o tură foto în Borțig pentru duminică, iar pentru sâmbătă după-masă, după ce va fi gata evenimentul din apropierea vagonului unde Ovidiu și-a petrecut o bună parte din viață vom merge posibil în Cetățile Ponorului, pe fosil, în zona unde, anul trecut Adina a explorat împreună cu Viorel, Tudorică, Dan și Horhe.

Deși nu a fost un weekend lung am simțit că am făcut așa multe și am decis să pun două postări.

Sâmbătă 18.08.2012

Participanți Adina, Cristina și George

Scop: Vârtop- Glăvoi – Comemorare Speologul Ovidiu Cuc – Fosilul peșterii Cetățile Ponorului

Mă văd cu Adina sâmbătă dimineață, la ora 8 în autogara din Beiuș de unde trebuia să luăm autobuzul (niciun alt doritor nu s-a anunțat pentru tură decât de duminică, așa că suntem doar noi două). Plătim la autobuz 8 lei și pentru că nu are să-mi dea rest, îl rog să-mi dea banii la coborâre. Urcă multă lume (în special afinari) și e o adevărată aventură să ieși din autobuz, așa că cu toată agitația uit să iau restul de 90 lei. Gaură maximă în buget. Încerc să nu las evenimentul să mă indispună peste weekend :D

Am mers cu autobuzul până la Vârtop și de acolo pe traseul dungă roșie spre direcția Cabana Cetățile Ponorului – Poiana Glăvoi. Vremea e faină, nu prea cald, avem spor la mers. Pe traseu găsim o grămadă de afine, așa că profităm. Trebuie totuși să ajungem până în jur de ora 12 la eveniment. Ne mai întâlnim doar cu vreo doi turiști pe traseu.

Vorbim de Maraton 7500, chiar îmi pare rău că n-am ajuns anul acesta, mi-ar fi plăcut mult, vorbim de expediție, de turele petrecute cât am fost plecată și mai repede decât ne-am așteptat dăm de drumul forestier care ne duce la cabană și apoi în Glăvoi. Traseul parcurs cred că are în jur de 10 km și e fără diferențe mari de nivel, ai doar două urcări de vreo 200m în rest parcurs pe creastă. Cred că ar fi drăguță o alergare în zonă, de antrenament. Facem tot felul de planuri, vrem să mergem peste tot :D

Ajungem la refugiul Salvamont, ne întâlnim cu colegii care sunt de patrulă, luăm ceva repede în gură și ne grăbim spre vagon. Îl găsesc aici pe tati, care a urcat și el de vineri :D (l-am utilat cu cort, sac de dormit, izolir) și care e implicat în acțiunea dedicată lui Ovidiu.

Mai sunt prezenți aici și câteva nume marcate ale speologiei românești : Prof Doctor Iancu Orășeanu, (București), Prof Universitar doctor Iosif Viefmann, asistent a celebrului biospeolog român Emil Racoviță, prof Mihai Wittenberger, Petru Brijan, sculptorul Sandu Crăciun și câteva persoane, prieteni ale speologului dus să exploreze o altă lume Anton Naghiu ,Cornel Banciu, Ioan Fitărău, Adrian Ghender, Cosmin Herpuț și Viorel Ianc.

Ne mai întâlnim și cu colegi de la Cristal, SpeoDava Ștei și Salvamont BH care au dat o mână de ajutor la tot ceea ce trebuia executat. Din păcate sau din fericire pentru noi ajungem când munca e deja gata și toată lumea se instalează la poze. Trag câteva cadre în speranța de a imortaliza un moment ce îi reunește pe acești oameni care au schimbat istoria speologiei românești.

   
După poze, majoritatea persoanelor o iau ori spre casă, ori spre Roșia unde va fi inaugurarea Amenajării din Peșterii cu Cristale din Mina Farcu de la Roșia. E ora 13 și noi se pare că avem după masa liberă. George se decidă și el să vină cu noi pe fosil în Cetăți, așa că mâncîm ceva și ne pregătim. În jur de ora 14.30 ajungem la intrarea din dolina 3 a peșterii. Sunt foarte mulți turiști pe trasee. Vedem o parte echipați coerspunzător minimului necesar și mă întreb dacă acești oameni vin la munte astfel echipați din inconștiență sau pur și simplu pentru că nu se documentează.

Eu aș vrea să fac și niște poze, așa că mi-am luat tot echipamentul foto cu mine. Coborâm pe planul înclinat al intrării și simt mirosul care mi-a venit în minte de atât de multe ori în expediție.

Urcăm pe o coardă, echipare permanetă, lăsată în peșteră pentru a ajunge pe fosil. E un loc unde nu a ajuns multă lume. Pe galeria parcursă sus ne iumește cantitatea mare de oseminte de lilieci așa că facem niște poze.

Ne îndreptăm apoi spre o galerie nouă, descoperită de Adina și Viorel în premieră. Uauu se vede activul jos, încerc să-mi imaginez un cadru. Nu în fiecare zi ai ocazia să vezi galeria activului din Cetățile Ponorului în adevărata sa amplitudine. Stabilesc cu Adina și George semnalele prin care vom comunica (din cauza spațiilor mari nu ne vom înțelege, decât foarte greu). Până coboară ei la activ pentru cadru îmi montez trepiedul și fac câteva probe.

Pentru următoarea poză cobor eu la nivelul râului și o rog pe Adina să urce ea pe fosil.

Mai trag cu George un cadru până coboară Adina și decretăm apoi ziua de muncă încheiată.

Seara mai merg până la tati, la cort. A rămas doar el din marele grup de oameni veniți să lucreze. Este la foc la el cu un cuplu din Iași. Doamna mă impresionează cu poveștile despre vremea când era tânără și făcea alpinism. Pot doar să-mi imaginez despre condițiile care erau atunci și să-i apreciez pentru munca depusă.

Pe când mă întorc îmi găsesc colegii la focul celor de la SpeoVest Arad. Stăm la povești până în jur de ora 23,30. Am venit fără cort în ideea să dormim afară, dar se pare că nu este atât de cald pe cât mi-am imaginat așa că sunt totuși fericită când Ene se oferă să se mute în refugiul de la Salvamont și să ne lase pe noi două în cort. Îmi pun dopurile în urechi, pentru că e destul de multă gălăgie și pentru mine s-a făcut liniște.

Cristina