duminică, 31 iulie 2011

Maraton Bucegi 7500

Perioada  7-10.07.2011
90 de km și 7500 diferență de nivel. Toate în jur de 20-30 de ore. E competiția supremă de anduranță de la noi din țară. Ecompetiția pentru care te întrebi dacă vei fi vreodată pregătit să participi dar pentru care nu vei găsi răspuns decât dacă încerci.

După ce ne-am întâlnit cu gașca în intersecția dinainte de Simeria, venind din Retezat cu fetele, o luăm ușor la drum spre Padina cu direcția Sibiu-Poiana Mărului- Râșnov-Predeal- Padina.
Ajungem la tabăra de bază în jur de ora 20 când trebuia să fie și ședința tehnică. Ne punem repede corturile și când suntem informați o luăm spre punctul de control al evenimentului.

Este foarte multă lume prezentă. La ședința tehnică mi se pare că mulți participanți știu mai bine traseul decât organizatorii (mai ales scurtăturile). Hmmm, îmi dă de gândit. Cred că suntem printre puținii care am venit fără să mai fi fost deloc pe traseu. Mă gândesc că dacă nu vom urmări persoane care au mai fost la concurs avem toate șansele să ne pierdem. Asta mai lipsește pe lângă cei 90 km de făcut și 7500 diferență de nivel... Nu mă simt prea încurajată după ședința asta. Ne ducem după terminarea ei repede la cort, deja e trecut de 9, mai avem sandwichuri de făcut, să fierbem paste pt mâine, ceai, echipament și aș vrea totuși să dorm înainte de 12. Când mă pun în sacul de dormit mă întreb dacă știm în ce ne-am băgat. Acum e oricum prea târziu să dăm înapoi.

Startul va fi la ora 6. Pe la 5 sună ceasul, mă simt neașteptat de bine, mâncăm ceva paste și până mai facem ultimele organizări ni se atrage atenția să ne prezentăm la start. Vom porni toți cei de la proba de 90 km (categoria Elită) masculin, feminin, mixt. Suntem aprox 58 de echipe, deci 116 oameni la start. Mă simt cam dezorientată, nu-mi vine să alerg. Se dă startul, Adina îmi zice să alerg, sunt sigură că trebuie, dar mă gândesc la toată distanța care o mai avem de făcut. Ne-am documentat un pic de net înainte de maraton și știam din poze unele persoane care fuseseră anul trecut. Ei sigur știu drumul. Îi identificăm și ne luăm după ei. După 5 minute de alergare pe drum deja unii o iau pe traseu alții continuă pe drum.

Țintele noastre merg pe drum, ne luăm după ei, urmează un urcuș prin pădure. Ne oprim din alergare și avem un ritm grăbit. Mă simt tare bine, îmi vine să merg cu viteză, dar mă enervez pe mine, știu că mai avem atât de mult de mers.... După aprox jumătate de oră de la start ieșim din pădure în golul alpin. Deja depășisem destul de multe echipe. Ne reîntâlnim cu cei care o luaseră de jos pe traseu. Deși de aseară hotărâsem cu Ralu și Alin să pornim împreună ne-am pierdut unii de alții chiar de la start. Ne întrebăm unde or fi.Traseul e destul de clar deocamdată. Vedem plutonul. Ce departe sunt deja....

La ora 7.08 ajungem la primul punct de control. Știm că la secțiunea feminin participă încă patru echipe. Una din ele am depășit în pădure, una în platou, una nu am văzut-o deloc și pe fetele de la Roua le-am ajuns la punctul de control. Până ni s-a semnat fișa au luat-o în față. Urmează o coborâre până la cota 1400 pe marcajul bandă roșie. Vedem niște băieți în față care taie serpentinele, ne luăm după ei. Îi urmărim. O ținem tot așa până punctul de comadă nr 2.

Urmează o urcare până la hotel piatra Arsă. Urcăm alături de o echipă de băieți (ulterior am aflat că erau cei de la Marmota). În platou simt o sete nebună și pentru că avusesem ceva probleme cu sitemul de hidratare nu mai am apă. Vedem niște echipe în spate, au luat-o pe ceva scurtătură. E însă mai abrupt. Nu i-a ajutat în mod deosebit. Ne mobilizează faptul că știm că sunt în spatele nostru și grăbim ritmul. Când ajungem la Postul nr 3 la ora 9.04 un băiat ne întreabă dacă vrem apă. Dacăăăă?? Un litru de apă în noi și încă un litru de apă în sistemul de hidratare mai târziu și pornim mai departe. Avem din nou o echipă de băieți în față. Ținem ritmul lor, tăiem multe curbe prin pădurea ce coboară până în Bușteni pe marcaj triunghi albastru.

La punctul Nr 5 ajungem la 10.08, luăm o ciocolată, ne realimentăm cu apă ( din câte am înțeles urmează urcarea pe Jepi. O luăm în sus nu foarte repede dar constant. Până sus nu ne-am oprit decât de vreo două-trei ori. Pe urcuș ne depășesc fetele din echipa Sis. Au ritm bun, merg bine. Mai depășim vreo două echipe de băieți. Parcă valea asta nu mai se termină. Deși au fost urcușuri cu diferențe de nivel mai mari decât acesta, nu mi s-au părut mai dificile. L-am urcat în două ore, douăzeci. E totuși bine.

O mică oprire la Babele și coborâm spre tabăra de bază. O pauză probabil un pic prea lungă de jumătate de oră, ne-a scos un pic din ritm. Aveam nevoie de ea, am simțit, ne-a prins bine, am și mâncat paste și portocale dar totuși un pic prea lungă. Așa învățăm.

Prima urcare spre Vârful Omul. Asta ne așteaptă. Urcăm alături de o echipă de mixt cu care ne vom intersecta de mai multe ori pe traseu. Ciudat lucru cum se stabilesc legături între oameni în astfel de momente. La ora 15.30 Bihorul trăiește prin noi pe Vârful Omul. Toți din echipa de organizare sunt foarte drăguți, ne încurajează. Luăm două energizante oferite de organizatori, stăm cinci minute, ne aducem aminte de ce ne-a zis unul din participanți (că dacă vrem să rămânem fruntașe trebuie să nu mai facem pauze atât de mari) și o luăm împreună cu băieții de la Marmota pe Valea Cerbului. Lungăăăă mi s-a mai părut. Și pe lângă toate, încep să-mi simt genunchiul. La început nu tare, dar după ce am intrat însă în porțiunea de pădure am simțit că trebuie să nu mai alerg. De fapt nu mai puteam. Mă gândesc la Chetonalul care l-a luat Alin pe tot cu el. Sper să aibă organizatorii la următorul punct de control că dacă nu, e nasol, nu știu cum voi termina. La 18,12 ajungem la Gura Diham.

Am pierdut cam mult timp că n-am alergat, plus majoritatea echipelor au luat-o pe scurtătură. Aflăm că ne-au întrecut fetele de la Roua. Probabil o luaseră și ele pe scurtătură, pe lângă noi n-au trecut. În mometul acesta suntem pe locul trei. Sincer la cum mă durea piciorul speram doar să termin...cumva. La punctul de control primesc un chetonal și pe urcarea spre Prepeleac încep să-mi revin. E o urcarea lungă, dar mi se pare că zbor. Ne lipim de băieții de la Insomnia și la 22, 39 ajungem a doua oară pe Omul. Pe traseu până aici ne întrebă cineva unde mergem. Era ora 17. Îi relatăm că pe Omul. Mirat ne întreabă că la ora aceasta? Dacă ar știi el că trebuie să urcăm chiar de două ori pe Omul... Am intrat în horă acum trebuie să jucăm. O dată cu noaptea parcă îmi intru din ce în ce mai bine în formă. Să fie faptul că mă simt mai bine pe noapte, din cauza peșterilor??? Băieții noștri merg bine, avem același ritm.

La cabana Omul stăm cam 15 min, Silviu vrea mâncare gătită. Ne hotărâm să facem traseul de noapte împreună. Urmează o coborâre pe Valea Ciubotea, până la cabana Salvamont. Pe traseu depășim mai multe echipe de băieți. Ne întâlnim cu cei care urcă pentru ultima oară pe Omul. Ei acum termină ultima buclăăă!!!!! Sunt cu o buclă avans! Super oameni. Ne concentrăm pe coborârea noastră și avem viteză tare bună. La postul nr 11(ora 1,15) ne așteaptă paste, supă, ceai. Ne prind bine. Realimentăm și cu apă înainte de ultima mare urcare. Ne comasăm cu încă o echipă de băieți cu care vom merge aproape până la final, Bucegi Natura 2000. Ne-au prins bine deoarece nici noi, nici băieții de la Insomnia nu mai fusesem la concurs, deci nu știam traseul dinainte.

Urma o bucată mai problematică, într-o poiană suntem cam nedumeriți unde să o luăm și unul din băieții de la Natura 2000 trece în față. Merge bine, are ritm bun. Urmează o urcare măricică și apoi un marș pe curbă de nivel până la punctul numărul 12 din Valea Gaura la care ajungem la ora 24.30 E noapte bine deja, dar atmosfera e bună. Vedem lumini pe urcarea care urmează, știm că sunt o echipă de mixt și fetele de la Roua. Lungă a mai fost urcarea care a urmat. Probabil și organismul începea să simtă oboseală. Cel mai nasol, pentru mine cel puțin a fost momemtul de cumpănă între zi și noapte. Din cauza luminii ambigue trebuia să te concentrezi mult mai mult la traseul, solicitând psihicul mult mai mult. Înainte de cabana Omul ne întâlnim cu persoane care ne încurajează și ne felicită ca am ajuns până aici. Știu că nu mai avem mult până vom sta pe izolir. Nu vreau încă să mă gândesc la asta. E prea devreme.

Mai avem o buclă. Aici din nou dezavantaj...din cauză că nu mai fusesem pe traseu nu am estimat că ultima buclă va fi atât de lungă. Oboseala începea să-și spună cuvâmtul. Băieții de la Insomnia pe coborârea din Poiana Gutanu ar fi dorit să alerge. Simțeam însă că nu mai mergea alergare. Ritm alert da, alergare nu. Offfff. Mult a fost până la punctul din șaua Strunga. Băieții au avut ceva nelămuriri cu traseul până acolo, deci am mai pierdut ceva timp. Simt însă că mai pot. Un turist ne întreabă de unde venim. De peste tot!!!! Am făcut toate traseele din Bucegi cu excepția unuia. :D E ultima zvâcnire care trebuie dată. Noaptea hotărâsem să trecem linia de finish împreună. Ajungem în vale, în Padina, o luăm pe triunghi albastru dar nu mai alergăm. Ne facem planuri : cu cât timp ar trebui să alergăm înainte de finish? Fiecare își dă cu părerea și până ne hotărâm deja se aud fluierături din tabăra de bază, de unde ne zăriseră organizatorii.

Ultima alergare!!!!!!! Trecem linia de sosire. Ne felicită toată lumea, ni se fac poze. Eu simt că levitez. Sunt fericită. Aș mai fi putut oare dacă era mai mult? Cred ca oricine poate aproape oricât dacă are voință. Am fost a treia echipă la feminin ca și clasament iar la general din câte am calculat a 14-a. Sunt mulțumită pentru prima participare la acest concurs. Vom reveni? Cu siguranța.

Ziua în curs n-aș putea spune că am mai făcut ceva util, doar am dormit, am încercat să ne recuperăm. Competiția n-a fost ușoară. De foarte mult timp mă întrebam cum mă voi simți după concurs. De fapt aceasta era principalul motiv pentru care am dorit să particip. Am primit răspunsul :D
După masă apar și Anca cu Marius de la proba Hobby. Ne povestesc înfierbântați de competiția acerbă care a fost la ei. Nu pot să spun că am simțit asta la proba noastră. Probabil din cauză că ne-am înșirat (participanții) pe o distanță mai mare și nu am intrat în contact cu atâtea echipe.

A doua zi am urcat pe podium, pe locul trei. Bihorul trăiește!!!Mi se părea că privesc din exterior tot evenimentul. Mă întrebam...oare chiar am terminat conpetiția pentru care ne-am făcut atâtea planuri? Pe mașină, în drum spre Oradea deja ne facem altele. Ceva e sigur: Vrem să mergem peste tot :D
Felicitări tuturor participanților, numărul alergătorilor e în creștere la noi în țara, asta e sigur, maratoanele își fac treaba de promovare a acestui sport.
Să ne vedem cu bine și la următoarele ediții!

P.S. tot respectul celor care au reușit să termine acestă competiție în 18, 45 ore
Cristina

Sponsori: Alpinexpe

vineri, 22 iulie 2011

Un altfel de Retezat 3-7.07.2011

Încă eram în Padiș, la salvarea din peștera R2, atunci așteptam ca victima să iasă, când am hotărât împreună cu fetele ( Adina și Ralu) că da, mergem în Retezat chiar dacă nu mai vin și ceilalți. Planul inițial era să mergem la cățărat. Programaserăm tura aceasta încă din iarnă. Ar fi fost păcat să renunțăm atât de ușor. Erau însă niște semne de întrebare viabile la care încă nu aveam răspuns: ne vom descurca noi trei la cățărat în Retezat? (pe lângă faptul că nu suntem niciuna cățărătoare, nu știam traseele de cățărat din zonă), va fi vremea atât de rea pe cât e prognoza? Vom reuși să ne odihnim îndeajuns încât să dăm randament și la concursul din Bucegi? Vom avea ocazia se pare să dăm răspuns la toate aceste întrebări.
Participanți Adina, Cristina și Ralu
Zonă Munții Retezat
Perioadă 3-7.07.2011

Duminică dimineața la ora 6 ne vedem deci în autogara din Oradea cu scopul de a lua autobuzul până la Deva. Sperăm apoi să prindem un microbuz până la Ohaba de sub Piatră și apoi vedem noi cu ce mergem până la Cârnic, de unde mai avem vreo oră de urcat până în campingul unde vrem să ne punem tabăra de baza.
Totul a mers comform planului (mulțumim celor care ne-au luat la stop, trei fete cu trei rucsaci mari). La ora 17 eram deja în căutarea unui loc de cort. Ajungând aici după o perioadă ploioasă și nefiind nimeni în camping am beneficiat de cel mai bun loc de campare, cu privire spre creasta Pietrele și Stânișoara. Frumos peisaj cu care să te trezești în fiecare dimineață. Restul zilei de duminică am avut de făcut treburi organizatorice, că doar trei fete atâtea zile....era nevoie de organizare :D.

Am adormit cu speranța că mâine va fi o zi frumoasă, ținând cont de faptul că spre seară se înseninase.

Ne-am trezit însă luni cu o ploaie ușoară ce se auzea pe cort. Ne facem program să trecem pe la Salvamont să mai cerem informații despre trasee și apoi să mergem în recunoaștere. Luăm echipamentul de cățărat cu noi în speranța că soarele va ieși în mod miraculos la iveală. Mergem ușor pe valea Pietrele, făcând un popas la Gențiana. Dacă atmosfera la camping era acceptabilă deja când am ajuns la Lacul Pietrele, în apropierea căruia se găsesc traseele ochite vremea o luase razna. Nu cred ca erau mai mult de 10 grade, un vânt puternic, vizibilitate foarte scăzută. 

Ne explicase domnul de la salvamont cum ajungem la baza traseelor 25 Octombrie și Creasta Vulturilor, care le căutam noi. Cu un ocol foarte mare ajungem la baza lui 25 octombrie. 

După o ședința a echipei, făcută sub un bolovan (deoarece afară bătea prea tare vântul) ne dăm seama că a intra în traseu pe vremea asta e doar incoștiență. Mai avem 2 zile la dispoziție. Vedem partea bună a lucrurilor, măcar știm intrarea în traseu, data viitoare venim la sigur. Prognoza meteo zice că de mâine se face vreme bună. Ne întoarcem la corturi și avem mai departe o zi pașnică, cu încă o vizită de socializare la cei de la Salvamont.

Marți dimineață sună iar telefonul la ora 7, aruncăm un ochi afără și aceeași ploaie de ieri își face de cap. Pe la 12 se luminează un pic și ploaia se oprește: hotărăsc cu Adina să facem un traseu de trekking, măcar ne mai mișcăm un pic, antrenament pt Bucegi. Ralu rămâne la corturi, ieri a avut ceva probleme cu genunchiul, se gândește cu groază cât va avea de coborât (atunci o durea) cu el la concursul din Bucegi. Merg cu Adina pe un traseul care eu nu-l mai făcusem, iar ea parțial: Valea Galeș cu Tăul dintre Brazi și lacul Galeșu, ca apoi să trecem creasta și să coborâm pe Valea Rea (auzisem că e o vale destul de sălbatică și frumoasă). 

E cam ciudat suntem doar noi două, nu ne întâlnim cu nici un alt turist. Ce-i adevărat nici vremea nu e bună. Suntem la propriu în nori. Urcăm în două ore până la Galeșul. Ne mișcăm binișor. Mă întreb cum va fi la maratom.
La lac rămânem impresionate de dimensiunea acestuia. Avem parte de un spectacol al naturii, având ca protagoniști norii. 

Mai sunt doar 300m diferență de nivel până trecem în valea Rea. 

Ajunse acolo, marcajul care coboară spre Pietrele este practic inexitent. Dacă nu era un cioban să ne dea niște sfaturi pe unde să o luăm probabil mai pierdem vreo jumătate de oră în partea de sus a căldării. 

Vedem Colții Pelegii. Ne gândim cum e să cațeri acolo. Probabil impresionant. Îmi place. 

Ajungem la corturi după 5 ore de când am plecat. Ne simțim tare bine. Ralu a reușit să-și revină cu piciorul, are poftă de cățărat. Gătim....din nou. În tura asta, până acuma am gătit și am dormit foarte mult. Nu este un lucru rău înainte de efortul din Bucegi.

Miercuri dimineața la ora 7 sună din nou ceasul, Adina scoate un ochi din cort...cer cât de cât senin. Ne mobilizază și pe noi, până ieșim din cort deja sunt gata o tură de paste și ceaiul. Încă jumătate de oră și suntem gata să o luăm din loc, când....începe iar să plouă. E în jur de ora 8 când intrăm iar în cort. În zece minute dormim iar. Îmi fusese atât de somn în dimineața asta că aproape nu-mi părea rău că a plouat. Se aude ploaia pe cort... până la un moment dat, când Adina își dă seama că a încetat . E cam 10,30 ce-i adevărat, dar hotărâm să pornim în forță. Nici ieri nu părea de jos de la camping ca sus să fie vreme bună și totuși... Luăm echipamentul. Ajungem la baza peretelui, în căldarea Bucurii e vreme bunicică. Hotărâm de comun acord că acum ori niciodată.

Adina va fi cap de coardă. Eu a doua (vreau să filmez și să fac poze), Ralu ultima. Stabilim în mare niște semnale, probabil nu ne vom vedea sau auzi bine peste tot. Traseul are șase lungimi de coardă. Îmi doresc de mult să cațăr aici. Ne facem o poză înainte. Pornim.

Vede primul piton, asigură, pleacă mai departe. Nu sunt foarte depărtate asigurările, prima lungime nu pare grea.  După ce trece de o surplombă ieșe din aria noastră vizuală. Ralu asigură. Eu filmez.

În zece minute ne zice că o putem scoate, mă asigură și îmi dă liber să urc. E plăcere purăăă!! E super!!! Lungimea nu a fost grea deloc și nici prea lungă. Ajung la Adina destul de repede, mă asigur și urcă și Ralu.

Ne regrupăm și Adina pornește în a doua lungime. 

O zărim într-un pasaj mai ciudat, aproape în ramonaj, intră după un colț și tot ce vedem mai departe e coarda care trece prin sistemul de asigurare. 

Ne atenționează să fim atente la un pasaj și după 15 min ne dă iar liber. Încep să urc. Mă trezesc după colțul mai sus menționat într-un horn. N-am mai întâlnit la cățărat, dar mă gândesc să-l abordez ca și în peșteră. Dă rezultate. Mă incomodează un pic rucsacul din spate, dar trec. Mi-a plăcut la nebunie!!!! 

Nu merge foarte repede toată cățărarea, facem multe poze, filmăm, și noi, secunzii nu putem merge în paralel, Adinei îi este destul de greu, una din corzi e de 10mm și trece foarte greu prin reverso.

Pornește în a treia lungime. Urmează o față mai dificilă un pic decât ce a fost până acuma, dar e foarte bine asigurată. Și nici de prize nu te poți plânge. Nu ne-a creat probleme speciale niciuneia. Lungimea în sine a fost destul de scurtă. Mă întreb cum o fi iarna pe aici :D. Vremea pare a fi cu noi în mare. Câteodată un nor ne mai învaluie, câte o rafală de vânt îți amintește unde ești. În regruparea a treia mă sună mami. Sunt cu Adina și ne gândim ce ar zice ea dacă ne-ar vedea în momentele când vorbește acum cu mine la telefon. Le sunt recunoscătoare că îmi înțeleg pasiunea.

A patra lungime nu e foarte grea, când vine rândul meu mi se pare o porțiune din ea un pic prost asigurată, prize sunt suficiente, dar psihologic poate ar fi prins bine o asigurare mobilă sau un piton mai ales pentru capul de coardă. Încet câștigăm înălțime. Mai mulți oameni ne privesc de jos, din traseu. 


Ne întrebăm cum e să vezi de acolo niște omuleți în perete. Unul din ei insistă și după ce urcă în Curmătura Bucurii, vine spre Bucura 2 și ne face cu mâna, după care își continuă traseul. Ulterior am aflat că fusese medicul de la Salvamont. E plăcere pură să cațeri în acest traseu.

În a cincea lungime ajungem deja în creastă. După descrierea care am găsit-o noi ar trebui să ne intersectăm cu Creasta Vulturilor în viitorul apropiat. Nu ne-am dat seama însă unde ar fi trebuit să fie intersecția.

În ultima lungime am găsit doar două pitoate, regruparea făcând-o pe un natural. Ultima porțiune o facem la liber, e chiar ok așa (cu creasta între picioare, după cum zice Marius). Ne-am gândit mult la el în traseu, știam că și-ar fi dorit mult să fie aici cu noi.

Hotărâm să facem o poză de grup. Te simți foarte împlinit după ce faci o astfel de chestie. Poate pentru un cățărător nu ar fi însemnat atât de mult, dar nouă ne-a plăcut enorm. 

Sunăm pe mai multă lume să le dăm de știre că suntem k și după un sandwich ne urnim la vale că mai avem vreo oră jumătate până la Pietrele. Trecem pe la Salvamont să le mulțumim pentru informațiile date, domnul doctor ne dă niște sfaturi pentru concursul din Bucegi ( care de multe ori mi-au trecut prin minte în timpul concursului). Ne luăm la revedere, mâine dimineață la 11 avem întâlnire cu restul echipei de Bucegi la Simeria. După o noapte liniștită dimineață începe nebunia bagajelor și a drumului.
Până la Câlnic cu pe josul, încă vreo doi km și ne ia o familie la stop până la Hațeg. Am avut noroc, e joi și lumea mai mult urcă pe munte decât coboară. Din Hațeg ne ia un microbuz și la 11,30 ne rabatează în intersecția cu drumul de Deva. Ne bucurăm să-i vedem pe ceilalți, ne organizăm rapid cu bagajele și o luăm spre Bucegi. Ținem pumnii ca și acolo să fie măcar ca și aici de bine.
Cristina

vineri, 15 iulie 2011

Cristina Ianc

- data naşterii: 08.10.1985, Bihor, Beiuș
- domiciliu: Oradea, Bihor
- ocupaţie: Arhitect 
- hobby: speologie, fotografie, ski, alpinism, trail running, cannioning




- Preşedinte al Clubului de Speologie CRISTAL ORADEA
- Membra a Serviciului Judetean Salvamont Salvaspeo Bihor
Tehnician salvaspeo - membra in Corpul Roman Salvaspeo
- Iniţiator în cadrul Federaţiei Române de Speologie
- Ascensiuni de vară şi de iarnă în munţii României


-2008 - Ascensiune pe vârful Dome de Goutter, masivul Mont Blanc - 4304m- Franța

-2009 - Ascensiune vârful Ararat - 5165m- Turcia

-2010 - Membră a Expediţiei Feminine Berger „-1000m”- Prima echipă feminină care a ajuns 
            la cota -1000m într-o peșteră
          - Participant  Cross Czaran Gyula- Locul II Feminin- proba 38 km
          - Participant Concursul SpeoArta, Locul IV-Fotografie subterana de detaliu

-2011 - Participant la Concursul de Aduranţă Bucegi 7500m- Locul III feminin, proba de 90km
          -Participant  Cross Czaran Gyula- Locul I Feminin -proba 38 km
          -Co-organizator al Stagiului Feminin Internațional în Tehnica Speologiei Alpine Loc.Roșia 

-2012 - Participant la Expeditia Mramornaya Stena - 6400m

          - Presedinte a Federatiei Romane de Speologie
          - Participare la Concursul de anduranta Half Ironman - proba inot

- 2013 - Incadrare la Scoala Nationala de Speologie - Caput, Padis

           - Participare la Expeditia speologica - Pinargozu Cave 
           - editor la site-ul travelguideromania.com



marți, 12 iulie 2011

Salvaspeo în Peștera R2- Șesul Padiș

Eram pe punctul de a merge cu Adina la cumpărături, pentru tura de Retezat în care urma să plecăm. Sună telefonul și îmi dau seama că a fost un accident. Îmi trec prin minte în câteva fracțiuni de secundă cum ar trebui să ne organizăm cât mai bine. Da, accident în peștera R2 din șesul Padiș. Am fost în peșteră în una din taberele din Vărășoaia. Chiar la explorare. Cu Dan. Îmi amintesc rapid că e o peșteră sportivă, în mare cobori la liber peste o sută de metri. Și strâmtă. Da, e strâmtă. În capul puțului de 30 m știu că ceilalți aveau probleme.
Perioadă: 30.06-01.07.07.2011


Îmi trece prin cap că echipamentul e la Beiuș, dar îl pot recupera repede.
După vreo trei ore în care stăm în stand-by Adi Marin de la S. J. Salvamont- Salvaspeo BH ne sună să ne spună că într-o oră plecăm. Pe la șapte seara ieșim din Oradea.
În jur de ora zece ajungem în Șesul Padiș împreună cu o ploaie torențială. E bine totuși că în peșteră nu e pericol de viitură.

Tudorică care e responsabilul de la exterior ne informează despre situația din peșteră. Se pare că speologul maghiar aflat cu încă trei colegi într-o tură de explorare și-a dizlocat umărul alunecând pe stânca umedă. Maky și Tudorică care erau în patrula de la Glăvoi au fost anunțați de către unul din colegii accidentatului, unul dintre ei (Maky) intrând în peșteră să evalueze situația iar Tudorică rămânând afară pentru a gentiona acțiunea. Între timp o echipă formată din Luci Nistor, coleg cu noi la club și la Salvamont (director tehnic) a intrat împreună cu un medic de la SMURD Oradea pentru a vedea starea medicală a accidentatului. S-a constatat că acesta va avea nevoie de o echipă mai consitentă de salvatori de peșteră dându-se astfel alarma și noi ajungând la fața locului.

Am fost împărțiți în două echipe, noi, cei proaspeți veniți, Potyi, Cristi și Vali având rolul să echipeze două săritori pentru salvaspeo (de la -100m mai jos) iar Marius cu mine, Atti și Miță de a echipa de la -100m în sus toate săritorile care era nevoie (am constatat ulterior că era vorba de patru). Intrăm decalați unii de ceilați cam la jumătate de oră.

Prima porțiune a peșterii, în jur de 25m cobori la liber printre surpături, în primă fază și apoi prin tot felul de strâmtori. Ne gândim ce lejer am trece pe aici fără banană. Nu înaintăm foarte repede, suntem patru și tot ne regrupăm. Trecem de primele două săritori, în jur de 8-9 m fiecare, fără probleme, urmează o porțiune la liber în care gravitația te duce, când ajungem la a treia săritoare, ajung în capul de puț și văd jos lumini. Îi zic lui Marius, ne trece prin minte că ar putea fi accidentatul, care încearcă să iasă cu echipa care o avea în dotare. Întreb pe cei de jos cine sunt...echipa medicului, împreună cu acesta. Se pare că starea accidentatului este mai gravă decât se estimase, era nevoie de un punct cald mai bine dotat, pentru o refacere mai consistentă a celui ce inevitabil trebuia să iasă pe propriile picioare, în această peșteră fiind prea neverosimil de a trece o targă în multe locuri.

După o ședință tehnică cu cei de jos ajungem la concluzia că Atti și cu Miță merg să aducă un alt punct cald de la exterior, echipa medicului cu acesta își continuă ieșirea lor și eu cu Marius mergem la echipat. Ajunși la puțul de 30m nu ne instalăm bine că îi auzim pe Maky (care are deja un număr considerabil de ore în cavitate) și Cristi care se îndreaptă spre ieșire. Siguranța salvatorului este unul din cele mai importante lucruri, timpul care îl petrece acesta în peșteră trebuie să fie limitat altfel se pot produce supraaccidente.

La atelierul de la puțul de 30 m organizăm un balansier și un palan. Avem la noi o mașină de găurit plus încă una în sala care se afla în apropiere noastră. După primele două găuri se termină acumulatorul din prima mașină. Am adus-o până aici pentru atâta???? Nu merge foarte repede treaba, se simte că ceasul biologic este dereglat, deja e ora 3 noaptea. E ciudat, de obicei la activități salvaspeo sunt mulți oameni în cavitate, acum suntem doar noi, fără șef de echipă. Trebuie să luăm noi deciziile de echipare. Altfel simți responsabilitatea. Ne teminăm punctul de lucru, luăm cu noi mașinile de găurit în sperața că cealaltă va ține acumulatorul până ne terminăm toate atelierele.

Prima săritoare nu e departe. Urmez eu la echipare, facem cu rândul. Plantez un spit, mașina a doua dă deja semne de oboseală. Nu ne vine să credem. Până termin lucrarea vine Atti și Miță care se îndreaptă spre punctul cald. Îi vor înlocui pe Potyi și Vali. Le urăm spor și ne despărțim. Continuăm cu echiparea. La penultimul puț trag cu Marius la sorț care să bată manual spitul următor. Celălalt va duce banana cu mașina de găurit mai grea până afară. Câștigă (sau mai bine zis pierde) el. Nu pot să zic că nu m-am bucurat :D. Încearcă, dar poziția e imposibilă. În capul de puț o strâmtoare îți face viața grea. Hotărâm împreună să lăsăm toate materialele pentru atelier organizate și spitul să-l lăsăm echipelor odihnite care vor intra în peșteră ( se dăduse deja alarmă națională).

În jur de ora 8 suntem afară. Un soare cald ne binedispune după această noapte agitată. La punctul de comandă ne întâlnim cu echipele care intră acum. Pentru alții munca abia începe, pentru noi deocamdată luase sfârșit. Dormim până la ora 13. Știm că în jur de ora 15 va trebui să intrăm iar. Alin cu Mișu formaseră echipa care a dus cablul de telefonie până la -100m (în sala mare, înainte de puțul de 30m) Aceasta a făcut comunicarea cu cei din peșteră extrem de facilă.

O veste neașteptată: aflăm că victima după ce a dormit, s-a hidratat și a mâncat a hotărât să iasă. Deja se afla după strâmtoarea de la -100m. Înseamnă că nu mai intrăm!!! Între timp apar și salvaspeologii din Ungaria. Deja sunt în jur de trei echipe în peșteră care ajută la evacuare. Starea victimei se pare că s-a îmbunătățit considerabil. Ce bine. În jur de ora 17 ne ducem să aștetăm victima la ieșirea din peșteră. Ies mai mulți o dată. Sunt puțin contrariată, nu-mi dau seama care e victima. Nu părea niciunul. Mișu de la Speovest zice că tot victime din astea să avem, care au asemenea inițiative. Mă gândesc ce bine a făcut că a ieșit, cu cât stătea mai mult înăuntru cu atât se mobiliza probabil mai greu. A trecut. În jur de ora 19 hotărâm să plecăm. Bine că s-a terminat cu bine. La cât mai puține accidente!

Felicitări tuturor participanților și coordonatorilor acțiunii. În total la acțiunea de salvare au participat în jur de 30 de persoane (opinia mea). Și acesta a fost unul din acele accidente care din fericire s-a terminat cu bine. Probabil la fel de mari erau șansele să țină câteva zile bune. Peștera nu este locul unde să facem improvizații. Mai bine prevenim decât salvăm.


P.S. Mă bucur că mai avem timp să mergem în Retezat :DDD

luni, 11 iulie 2011

Antrenament Bucegi 7500 - Beiuș- Vf Poieni

7500m. Am crezut că nu am văzut bine prima dată. Dar atâta scria. Mă tot gândeam...un maraton montan de 7500m. Cum poți să te simți după un asemenea efort? Anul trecut din diverse motive n-a fost posibil să participăm. Era și cam târziu, nu ne antrenasem. Dar sâmburele era plantat. Planul a început să capete contur.

Anul acesta ne-am antrenat cât a fost posibil, s-ar fi putut și mai bine...ne-am dat silința. Data concursului se apropie, încet dar sigur. Am ajuns să formăm patru echipe de la Club. Ultimul antrenament serios... ne decidem să-l facem pe traseul Beiuș (altitudine 190m)- Vârful Poieni (1600m )- Beiuș, o distanță aproximativ de 60km.
Ne înscriem la tură Alin, eu (Cristina) și Ralu.
Data 25.06.2011

Pe la ora 8, 30 ajunge Ralu la Beiuș, bem un energizant cu care face Alin cinste și pornim pe drumul de asfalt până la Budureasa (aprox 11 km) în alergare ușoară. Alin s-a interesat mai mult de traseu, ne îndrumă pe un drum forestier la ieșire din satul Budureasa, pe o vale secundară (în dreapa drumului care urcă la Stâna de Vale). 

Știam că trebuie să urcăm apoi pe un afluent de stânga (în direcția noastră de mers) într-o poiană. Am luat-o însă prea devreme, deoarece după un urcuș forțat mi se pare că aud mașini. Păcat. Am ajuns mult prea devreme la drumul de asfalt. Se anunță o distanță considerabilă pe acest drum. Nu e tocmai ce ne-am dorit dar ne împăcăm cu situația. Nu alergăm, dar ritmul e bun. 

Ajungem la Gaudeamus unde luăm un drum forestier în dreapta care ne duce în creastă și apoi pe vârful Poieni. Deși se anuța furtună pe azi am scăpat...deocamdată. 
Pe vârf începe să sufle vântul, ne uităm pe unde am schiat în iarnă (ne gândim cu nostalgie la sezonul care vine) și o luăm repede la vale. Cât am stat pe vârf ne uităm ciudat unii la alții, ne dăm seama că îi dă cu lapoviță. Am făcut până pe vârf din Beiuș 5 ore. Suntem mulțumiți. 

Nu forțăm ritmul ținând cont că se apropie concursul din Bucegi, nu vrem să solicităm prea tare genunchii. 
După 45 minute de coborât facem un popas la Hotel Iadolina, luăm o înghețată și începe furtuna. Ne bucurăm că nu simtem afară încă. După o jumătate de oră ne luăm inima în dinți, ne așteaptă încă vreo 28 km până în Beiuș pe noi și pe Ralu care o ia spre Lacul Leșu (pe drumul forestier) cu vreo 8 km mai puțin. 

Gândul că vom merge doar pe asfalt nu e prea încurajator dar măcar știm că doar coborâm (după mica urcare până la Gaudeamus). 

Ne uităm cu mirare, pe marginea drumului s-a strâns gheață, de când a fost furtună. Ne simțim genunchii, nu alergăm peste tot. La ultima curbă când drumul intră pe valea Buduresei începe furtuna. Mă bucur că mi-am luat Mammutul cu mine. Stăm în pădure în spranța că trece repede. Alin numără timpul dintre tunete și fulgere, furtuna e chiar peste noi. Ne gândim la Ralu care e singură și sigur nu a fost cruțată de furtună. Nu așteptăm să se oprească de tot că începem să alergăm. Trec mașini pe lângă noi, mă întreb ce zic de cei din mașinni despre oamenii care aleargă pe ploaie ca și noi și se mai simt și bine pe deasupra :D

După zece ore (cu pauza din Stână cu tot) ajungem la Beiuș unde ne întâlnim cu băieții care merg în tură speo.
Ne simțim bine, un pic picioarele sunt afectate de la adidași, abia aștept să mă descalț. Încerc să-mi imaginez cum ne vom simți după maratonul din Bucegi. Calculăm că mai trebuia să facem încă 30 km și vreo 5000 m diferență de nivel. Nu e puțin :D