Colorare active Peștera Valău 2

Misterioase sunt caile apei când aceasta curge în interiorul muntelui. Neșteptate și întortocheate. Din dorința de a rezolva măcar un mister, la întrebarea dacă dorim să ne implicăm într-o colorare a activelor din peștera Valău 2 (ciudată peșteră) am dat un răspuns afirmativ.

Participanți : Cristina, Dan și Țupi

Zona: Roșia, Peștera Valău 2 din Mina Albioara

Scop: colorare cu fluoresceină și rodamină

Perioada: 12.06.2011

După multe zeci de minute la telefon în care Paul și Iancu Orășeanu mi-au explicat ce sunt substanțele acestea (fluoresceina și rodamina), cum se prepară amestecul pentru a putea fi folosit ca și marcator al activelor în peșteră, cum se fac săculeții cu cărbune activ pentru a-i folosi ca și receptori, cum trebuie montați, iată-ne duminică dimineața în fața intrării peșterii.

                                         

Cu ce scop facem marcarea? Păi fără curiozitate n-ar fi evoluție. Ea este cea care ne-a împins pe noi și pe cei care au explorat în acestă peșteră să se întrebe unde este resurgența celor două active (care nu au nici o legătură unul cu celălalt) care le întâlnim aici. Să fie Toplița de Vida (cea mai probabilă și cea pe care de altfel pariază toată lumea)? Plauzibile sunt însă și variantele cu Toplița de Roșia, Peștera Valău 1 sau izbucul din capătul Cheilor Albioara).

Se pare că vor fi două etape ale acestei colorări: ziua de 12.06.2011, adică azi când vom turna o cantitate de 0,5 l amestec fluoresceină, apă și sodă caustică în unul din activele peșterii + 0,50 l rodamină cu apă și sodă caustică. Ce sunt acești coloranți? Până în acestă tură tot ce știam a fost că sunt folosiți la marcări hidrologice în mediul subteram. Cu acestă ocazie am aflat că sunt de fapt substanțe uneori folosite ca și coloranți alimentari.

N-am mai fost în acestă peșteră, mă gândesc că este o ocazie bună de a vedea o nouă cavitate. Nu are o reclamă prea bună în ce privește gradul de curățenie :DD. E recomandat ca după o zi în peștera Valău să nu-ți programezi o altă tură, echipamentul având o cu totul altă culoare și înfățișare. Nu prea mă sperie reclamele astea. 

Intrăm pe la 11 dimineața în peștera care are accesul într-o galerie de mină. Cam ciudat să mergi prin acea galerie să știi după cum zicea Dan că până în urmă cu ceva timp pe aici mergea un trenuleț. Povestea cum în perioada când s-au făcut explorările aici trebuia să fii atent să nu te ia pe sus locomotiva motorizată, auzeai doar zgomotul, vedeai o lumină în depărtare și știai că trebuie să cauți repedeee :D un diverticol sau sau să o iei la fugă.

Am zis la început că peștera e ciudată. De la primul contact cu ea urmează o cățărare deasupra tavanului galeriei de mină, cobori apoi pe un puț de aprox 15m acesta având un perete comun cu galeria de mină (între cele două galerii una artificială, una naturală axistă acest perete cam de 50 cm grosime). După o porțiune meandrată dăm într-o sală unde avem bifurcația între cele două active. 

Pentru a ajunge la cel dintre sudul geografic trebuie cățărat un horn cam de 7 metri. Când am ajuns noi aici și ne-am trezit cu peretele în față care avea deasupra o găurică nu puțin ne-am întrebat dacă pe acolo o fi continuarea. Ciudat mod de a junge la un activ. Debitul nu a fost foarte mare de aceea colorantul a trebuit să-l turnăm puținnnnn câte puținnnn pentru a nu se depune pe albie.

Activul dinspre sud are un puț cam de 15 m, niște decățărări drăguțe, ramonaje, după o strâmtoare în L dăm de galeria care se termină cu un sifon de dimensiuni considerabile.

Am rămas cu o impresie bună despre peșteră, e destul de sportivă.

Cât despre colorare dacă vă întrebați despre rezultat tot ce pot să vă spun e To be continued...așteptăm cu nerăbdare rezultatele studierii probelor

Cristina

Grand gouffre de Stanul Foncii -340m

Orice alpinist își dorește să urce cel mai înalt vârf, orice  speolog își dorește să coboare la cea mai mare adâncime. Cu siguranța nici noi nu am ieșit din acest tipar. Altfel de ce ne-am fi dorit să parcugem cel mai adânc aven din M-ții Pădurea Craiului?

Perioadă  11-12.06.2011

Participanți Cristina, Cristi, Dani, Potyi și Ralu (toți membrii ai CS Cristal Oradea)

39 plăcuțe cu verigi, 6 clownuri, 1 inel, 17 bucle, 10 assuri, 12 carabiniere cu filet, 6 carabiniere fara filet, 500 m de coardă. Cam acesta e echipamentul necesar pentru a ajunge până la -340. 

Pregătirea echipamentului... aprox 1 oră, ajungem la aven pe la ora 13. Trag cu Potyi la sorți care echipează primul. Am onoarea să echipez P1, 2, și 3. 

La ora 13, 30 mă pun în coardă. Primul puț- 60m. Îmi plac puțurile mari, îți dă senzația că zbori. La baza lui cavitatea continuă cu o strâmtoare, partea de sus a unei diaclaze. Surpriză: un bolovan încastrat, croit parcă după secțiunea de galerie. Parcă simt că tura noastră s-a încheiat. Mă gândesc, dacă nici acum nu ajungem până jos, nu știu dacă mă mai întorc aici. Atâta logistică s-a împiedicat de un bolovan. Ne regrupăm. Am un scripete la mine, improvizăm un sistem , parcă, parcă se mișcă bolovanul. Ne punem blocatoarele pe coardă, tragem cu toții și e în aer!!!! Superrr!!! E ora 15. Suntem conștienți că dacă mergem mai departe ieșim la dimineață. Și???

Îmi place.

La baza celui de-al treilea puț schimb cu Potyi. Suntem pe la -110. Convenim să echipeze el până la -230, apoi eu ultimul puț de 60. Sună bine.

Avem niște probleme cu echiparea la -110, găsim niște săritori (două la număr) echipate, dar care nu erau în fișa de echipare. Pierdem aproape o oră pentru că am echipat-o pe prima, ca să constatăm apoi că se putea face la liber. Ar fi putut fi menționat în fișă ceva...dar asta e. Pauză de mâncare. Avem tot timpul din lume. 

Merge totul strună până la -180. Urmează târâșul. Am auzit o grămadă de povești despre târâș. Acum când îl parcurg mă întreb: oare toți erau oameni mari? Noi n-am avut deloc probeleme pe el. Pe lângă meandrele noastre din Pașcalău aici e bulevard.

La -200m încep o succesiune de puțuri mici 6-8m (3 la număr) care au câte o mică strâmtoare în capul de puț. Contează mult marimea speologului. Este indicat să fie XS, S sau M. Cristi dacă ar fi să-l masurăm cred ca e un XL, înalt nu glumă. În jos alunecă, nu-i problemă. Cumva tot iese el.

Ajungem la P9. Potyi îmi arată capul de puț. Îmi iau cele necesare pentru echipare. Am un pic emoții. Nici unul dintre noi nu mai fusese aici, știu că echiparea e cam proastă (toată lume îmi zisese asta...mai mult din auzite). Nu știu mulți care să fi ajuns până jos. La prima vedere strâmtoarea din capul de puț e .... strâmtă rău :D. Îmi dau drumul și alunec. Am trecut :D. 

Caut fracționarea care cică tre să fie sub capul de puț, n-o găsesc. Îi las vorba lui Potyi să o caute și el când coboară. Coarda nu freacă deci continui să cobor. Îmi fac semicheie, cheie, mă uit în jur, așa e de mare sala că tot e negru. Mai cobor vreo 10m mi se pare că văd un loc numai bun pentru a găsi spituri acolo. Identific un spit. Montez plătcuța, mă uit un minut în jur. De mult nu m-a impresionat ceva atât de mult. E imens totul. Doar în Humpleu am mai văzut o sală atât de mare. Mă gândesc oare ce au simțit cei care au explorat aici. Lung e puțul asta, parcă nu se mai termină. Un pic de emoții am știind că nu e dublată fracționarea. Vine și Potyi, caută și el spiturile neidentificate dar nu le găsește. Înainte de a-pic pereții sunt cu argilă pe ei. Ne gândim că poate spiturile au fost acoperite. Ajungem cu toții la baza puțului.

Citisem descrierea avenului, 400m în aval 100 în amonte. Mergem deci în aval. Suntem curioși și de terminus. O diaclază înaltă care o parcurgi pe la jumătate te scoate în activul principal al peșterii. Deci noi ajunsesem pe un afluent....interesant. Jumătate de oră în aval și suntem în fața unei scurgeri care blochează înaintarea. Apa se strecoară pe sub ea....noi... nici o șansă.

Ne gândim cu nostalgie la cât avem de urcat. Îmi iau responsabilitatea de a dezechipa până la -180. Ralu urcă prima, să supravegheze coarda din capul de puț să nu frece, apoi Potyi și Dani în speranța de a-l ajuta pe Cristi dacă e necesar să iasă din strâmtoarea din capul de puț. La urcarea a-picului coarda se răsucește cu tine în toate sensurile...ciudata senzație. Ajung în fracționare, Cristi e sus încearcă să treacă de strâmtoare. A trecut! Mai repede decât ne-am așteptat cu toții. O fi el mare dar are tehnică. Ar fi dat clasă multor speologi dacă l-ar fi văzut. Continuăm...nu foarte repede, mici dificultăți pentru Cristi la puțurile care urmează, nimic nerezolvabil.

S-au udat corzile, s-au îngreunat bananele, e intersant cu ele. La -180 Cristi zice că dezechipează până la -110. Urmează un puț mai mic după care unul din cele mai frumoase din toată peștera. Are doar 35m dar este curat, o scurgere stalagmitică îți încântă privirea.

De la -110 dezechipează Raluca. Pe puțul mare singurele emoții le-am avut vis-a-vis de banana care câteodată mai lovea pereții. Data trecută dintr-o astfel de lovitură Ralu a dizlocat un bolovan în care se agățase banana. Ne-am bucurat că n-a fost nimeni sub. La ora 5 dimineața suntem afară. Până ajungem la mașini deja se face ziuă. Faină tură.

În tabară toată lumea dormea....până am ajuns noi :D

P.S. poze n-avem ca am uitat cardul de la aparatul foto acasă

Granițe fără frontiere

Jurnal de parcurgere al traseului Beiuș- Bekescsaba, eveniment transfrontalier - „Granițe fără frontiere”

În perioada 2-5 iunie am participat la un eveniment organizat la inițiativa asociațiilor „O Sută de Picioare” și Parcul Natural al Văii Crișurilor din Bekescsaba, cu sprijinul administrațiilor publice din municipiile înfrățite Beiuș și Bekescsaba. Deoarece Primăria Beiuș ne-a sprijinit în mai multe proiecte personale am hotărât să reprezentăm orașul Beiuș la acestă tură.

Participanți Cristina și Alin

Scopul acestui eveniment a fost promovarea granițelor fără frontiere între cele două țări, promovarea turismului în zona malurilor Crișului Negru, conștientizarea localnicilor de potențialul turistic al arealului. A fost prima ediție, dorindu-se pe viitor o continuare a acestuia cu un număr de participanți în număr cât mai mare. Se adresează persoanelor care fac parte din marea masă de oameni, nu este necesară o pregătire outdoor inițială, instructajul făcându-se la începutul turei. Singura condiție practic este ca participantului să-i placă în natură. Traseul integral era Beiuș- Bekeschaba, trebuia parcurs în 5 zile. După putință și dorința fiecare participant a avut opțiunea să se alăture convoiului în ziua în care dorea. Traseul propus putea fi parcurs cu barcă, bicicletă, cal sau pe jos. Din diferite motive însă marea masă de oameni au optat pentru barcă.

Noi ne-am alăturat participanților din Ungaria joi seara, care ajunseseră deja la Tinca, fiind singurii români din întreaga expediție. Camparea a fost pe malul crișului, la ieșirea din oraș, în apropierea băilor. Deoarece logistica era destul de bine pusă la punct au fost două autovehicule care au însoțit convoiul pe tot parcursul expediției, luându-ne a doua zi toate bagajele, făcându-ne excursia pe bicicletă mai ușoară și mai plăcută.

Vineri 03.06.2011 -deoarece eram singurii participanţi cu bicicleta, restul fiind cu barca ne-am făcut traseul după bunul plac, urmărind să nu parcurgem distanţa pe drumuri naţional-europene, cu riscul de a face câţiva km în plus. Traseul ales a fost Tinca -Belfir – Ucuriș - Vasile Goldiș – Zerind. Am parcus cam 100km. 

Deși scopul ar fi fost să mergem cât mai aproape de malul crișului, de exemplu pe dig, acest lucru este aproape imposibil deoarece comparativ cu zona maghiră a digului cel de la noi nu este amenajat, făcât parcurgerea lui foarte greoaie. Echipa maghiară care parcurseseră distanța cu barca, vâslind, au ajuns la Zerind, locul de întâlnire cam la o oră după noi. Deși planul inițial era să stăm cu cortul aici maghiarii au propus să mergem cu un autocar într-un camping din Bekes, Ungaria pentru mai bune condiții.

Sâmbătă 04.06.2011 -am decis să facem și noi cei 35 km propuși pentru ziua respectivă cu barca. Ni s-a dat o barcă cu patru locuri, cuplându-ne cu două persoane care știau engleză făcând astfel comunicarea mai ușoară. Nu am mai vâslit niciodată atât de mulți km. A fost un lucru nou și interesant toată activitatea, explicându-ni-se regulile de bază ale vâslitului. Sâmbătă a fost dealtfel ziua când s-a trecut granița. Un mod inedit pentru noi de a face acest lucru. O echipă de vameși dotați cu o barcă ne-au așteptat la punctul de frontiră unde ni s-au verificat buletinele. De-a lungul a patru km crișul este de fapt granița. A fost haios să știm că unele barci sunt în jumătatea maghiară iar celelalte în jumătatea română. Un peisaj deosebit, încă neschimbat de mâna omului pe alocuri semănând cu zonă de deltă. Păcat că știm atât de puțin de lucrurile care le avem – în propria ogradă-. Să sperăm că în timp vom ajunge să conștientizăm valorile noastre naturale și să începem să le exploatăm, cu cap însă.

Pe cât înaintam în distanța crișul lua în proporții. După intersecția cu crișul Alb albia este deja considerabilă și ținând cont că la Bekes există un baraj care reglează debitul crișului în apropiere de acest oraș deja lățimea se apropia de 600m . Priveliștea care implica la tot pasul bărci cu motor și iahturi era deja comună.

În acestă zi au fost participanți cu bicicleta, în jue de 8, sarcina lor bănuiesc că nu a fost foarte ușoară deoarece o bună parte din traseul l-au parcurs pe digul neamenajat. Au terminat și ei cursa eroic. Am fost primiți la Bekes cu fast, în așezarea cu pricina fiind un eveniment orășenesc de proporții. Am fost „obligați” să închinăm un pahar de țuică cu primarul acestei localități. Zi plină.

Duminică 05.06.2011 – Distanța între orașele Bekes și Bekecsaba am parcurs-o pe un fost canal folosit în trecut la irigații și animale. Evenimentul nostru dorea să arate locuitorilor zonei că în locul unui curs de apă nefolosit momentan la nimic și considerat de locuitori „ crișul mirositor” acestuia i se putea da o altă funcțiune. Municipalitățile zonale luaseră deja unele măsuri de reconționare a acestuia, curățarea malurilor, a albiei acestui curs de apă. Alternativa pentru a avea o viața mai bună și mai sănătoasă, care implică și altceva decât "televizorul" și activitățile indoor sau in-bar- se pare că nu sunt atât de departe de noi. Am văzut că nu suntem singurii care nu ne apreciem valorile naturale. 

 

Fotografie de pesteră

Peștera. Percepută de multe ori un mediu ostil, umed, întunecat, considerată de speologi minune a naturii, idealizată în fotografii, scena care îți lasă loc ca și fotograf tot timpul să faci cadrul perfect dacă ai o imaginație suficient de bogată.

N-am făcut încă cadrul perfect dar sunt în căutarea lui. Le mulțumesc celor care își răpesc un pic din timpul lor și îmi dau o mână de ajutor.